Istoria succintă a cazului lui Viorel Țopa

Viorel Țopa s-a născut pe 20 februarie 1966 la Chișinău. A absolvit școala nr. 1 și Institutul de Gestiune din Moscova. Revenit acasă, a activat în sistemul bancar. Până în 1999 Viorel Țopa era vicepreședinte al băncii Mobiasbancă. În anii 1999-2001 el a îndeplinit funcția de președinte al Băncii de Economii.

În 1999 banca se afla în stare de faliment, cu un capital negativ de -80 milioane. În doi ani Banca de Economii a ajuns la capitalul de peste +200 milioane, devenind prima bancă în Moldova în termeni de profitabilitate, dinamica de capitalizare, calitate a portofoliului de credite. Această performanță a fost confirmată de Banca Națională, auditele internaționale și Curtea de Conturi. În acea perioadă, președintele Consiliului de administrație al băncii era Ministrul de finanțe, dl Mihai Manole. Agențiile de evaluare au numit Banca de Economii cea mai bună bancă din Moldova pentru 2001.

În august 2001 Viorel Țopa și-a dat demisia pentru a nu răspunde presiunii noii guvernări comuniste pentru finanțări neacoperite. De 24 de ani Viorel Țopa nu are nicio poziție sau atribuție la activitatea Băncii de Economii. Următoarea conducere a băncii, în frunte cu Raisa Cantemir ca președinte și Ivan Calin ca președinte al Consiliului băncii, a continuat să mențină poziția băncii drept unul din cele mai valoroase și profitabile active. Problemele cu Banca de Economii, inclusiv cu acordarea creditelor neacoperite, au început în anul 2005, așa cum este reflectat în rapoartele Băncii Mondiale în Moldova și ale altor instituții de monitorizare a sectorul bancar autohton. A fost perioada lui Grigorii Gacikevich ca președinte al băncii. Tot de atunci banca a încetat să fie audiată de auditul internațional, pentru a-și ascunde mașinațiile și furturile. Ulterior banca a ajuns decapitalizată și falimentară, ceea ce a condus la privatizarea ei pe sume derizoriu din propriii bani ai băncii, după care a servit și instrument în furtul miliardului.

* * *

În anul 2005, Viorel Țopa și Victor Țopa (nu sunt rude, e doar coincidență de nume de familie) au cumpărat acțiuni ale Victoriabank de la Danube Fund, arma investițională a Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD). Tranzacția a avut loc la Bursa de Valori. Înainte de această investiție, Viorel și Victor au vizitat Oficiul Central al BERD-ului la Londra, de la care, după procedura de evaluare și studiere a celor doi, au primit acceptul BERD-ului pentru a deveni coacționari împreună cu BERD-ul la Victoriabank.

Alt coacționar al băncii pe atunci era Vladimir Plahotniuc. În 2005 nimeni nu știa cine este Plahotniuc și, cu atât mai mult, de ce este capabil. Nu știau nici Viorel cu Victor. Pe parcurs, au început să parvină informații despre Plahotniuc și cei doi Țopi au decis să se separe de Plahotniuc. În 2010 ei au propus fie ca ei să cumpere acțiunile lui Plahotniuc la Victoriabank, fie ca Plahotniuc să le cumpere acțiunile, așa ca să nu rămână coacționari în aceeași bancă.

Pe 19 mai 2010 a avut loc Adunarea Generală a Acționarilor Victoriabank. Așa cum obișnuise ultimii 5 ani, reprezentantul lui Viorel Țopa și Victor Țopa urma să se înregistreze pentru participarea la Adunare, când a aflat că acțiunile Țopilor erau reprezentate de niște tineri necunoscuți și offshore-uri. Ulterior s-a constatat că cu o zi înainte de Adunare, 5 decizii judecătorești, despre care Țopii nu cunoșteau nimic, au fost concertat executate în secret. Așa a început atacul raider al lui Plahotniuc asupra acțiunilor deținute de Viorel și Victor la Victoriabank.

În seara aceleiași zi Plahotniuc i-a amenințat pe Țopi prin telefon că le va deschide dosare penale dacă aceștia vor face declarații publice. Pe 10 august, Viorel și Victor au participat la conferința „Antimafie”, în cadrul căreia au dezvăluit rolul lui Plahotniuc în furtul acțiunilor. Peste o săptămână, Victor, iar peste două, și Viorel, au primit citații la procuratură în cadrul unor dosare penale fabricate. De fabricarea acestor dosare s-a ocupat procurorul Adrian Popenco, însărcinat și de alte dosarele în care Plahotniuc avea interes personal. Țopilor li s-a sugerat să accepte tacit furtul. Ei au continuat lupta. În câteva luni după primele citații, Țopii au fost condamnați.

În cazul lui Viorel Țopa, acesta a mai participat la o emisiune la „Publika TV”, în care a dezvăluit relațiile speciale dintre Plahotniuc și Procurorul General de atunci, Zubco. A doua dimineață Viorel a fost notificat despre o „plângere” a președintelui de atunci al Băncii de Economii, Grigorii Gacikevich, prin care se solicită investigarea unui caz de 10 ani vechime. La momentul depunerii, Gacikevich era președinte al băncii de 7 ani, iar predecesorul lui Cantemir – de 3 ani, și banca trecuse numeroase controale ale Băncii Naționale, audite interne și externe, inclusiv ale Procuraturii Generale (după cum se va vedea mai jos), iar rezultatele activității (inclusiv celei de creditare) fuseseră aprobate în fiecare an de acționarii băncii pe parcursul celor 10 ani. Nu e de mirare că pentru Zubco, proaspăt făcut Procurorul General de către Plahotniuc și venit într-o situație complicată imediat după căderea regimului Voronin, evenimentul de 10 ani vechime dintr-o bancă comercială subit a devenit cea mai mare prioritate a instituției pe care a ajuns s-o controleze.

Inițial, procurorul Popenco a declarat public că motivul pornirii urmăririi penale împotriva lui Viorel Țopa a fost faptul că din „bancă lipsește un imobil” [sic]. La acea etapă lui Popenco i se comunicase numai cine trebuie condamnat, nu și pentru ce.

În rechizitoriu, Popenco insinuează precum că în anul 2001, Viorel Țopa, ocupând funcția de președinte al Băncii de Economii, prin abuz de serviciu și depășire de împuterniciri, a acceptat retragerea unui depozit, care servea drept gaj pentru un credit, ceea ce s-a soldat cu nerambursarea parțială a creditului și, respectiv, cauzarea unor „prejudicii”.

* * *

Rechizitoriul acestui dosar fabricat conține doar falsuri și absurdități, la care ne referim succint mai jos:

a) Popenco anexează copiile de contracte de credit și depozit. Aceste contracte au fost negociate și semnate de Filiala nr. 1 a băncii (Natalia Politov) și aprobate de Comitetul de Credite al băncii (Corneliu Ghimpu), aprobate de Consiliului de administrație al băncii (organul acționarilor). Președintele băncii, Viorel Țopa, nu are nicio atribuție la contractele date, nici la condițiile aprobate de organul superior. Mai mult, în acea perioadă președintele băncii nu participa nici în procedura de acordare a creditelor, nici în procedura de atragere a depozitelor.

În scopul născocirii unei conexiuni fictive între Viorel Țopa și depozitul retras în 2001, în 2010 Popenco a fabricat o „procură” – o foaie cu semnătura unei persoane necunoscute lui Țopa, pe care Țopa niciodată nu a cerut-o și pe care a văzut-o pentru prima dată când a făcut cunoștință cu dosarul, deja în judecată. Bineînțeles, făcătura nu era nici autentificată, cum prevede legislația, și nici nu putea fi autentificată, întrucât este un fals grosolan. Mai important însă e faptul că chiar și în cazul dacă e să admitem, pur teoretic, că procura ar fi adevărată (ea nu este), asta nu ar schimba absolut nimic atât timp cât procedurile au fost respectate și aprobate de organul superior al băncii. Fiindcă nu contează cine e proprietarul depozitului constituit și retras legal.

b) În 2010 Popenco anexează cele 2 contracte din 1999, însă nu le citește. Conform punctului din contractul de depozit (reamintim că toate condițiile au fost aprobate de Consiliul băncii), deponentul are dreptul de retragere prematură – drept de care s-a folosit. Astfel, un contract a fost executat – banca nu putea să nu-l execute, așa cum a explicat Președintele Consiliului băncii, Ministrul finanțelor, dl Mihai Manole, în fața curții în calitate de martor la dosar. Mai mult, chiar dacă deponentul nu l-ar retrage prematur, depozitul oricum expira în termen de 2 săptămâni după retragerea prematură, pe când termenul de rambursare a creditului intervenea peste un an și jumătate după retragere, fie ea prematură sau la scadență. Prin urmare, depozitul nicidecum nu putea influența rambursarea creditului.

Popenco s-a pomenit cu problema că depozitul cu expirarea în 2001 nu putea influența rambursarea creditului cu termen de rambursare mult mai târziu. În acest caz ingeniosul procuror adaugă în 2010 un alt fals – „cererea deponentului de prolongarea a depozitului”. Întâi de toate, dacă deponentul, care l-a retras, ar dori să-l prolongheze sau să-l reconstituie, era suficient ca tot el și cu aceeași semnătură să transfere banii înapoi în depozit la bancă. Popenco nu poate explica de ce deponentul nu a făcut asta, dacă ar fi adevărat că a intenționat „prolongarea”. În al doilea rând, cererea urma să treacă repetat procedurile de aprobare, inclusiv ale Consiliului băncii, ceea ce, bineînțeles, nu a avut loc, fiindcă o asemenea cerere în 2001 nu a existat. Indiferent de aceste circumstanțe, Viorel Țopa oricum nu are nicio atribuție la acest episod.

c) Mai mult, cu creditul la care se referea Popenco nu s-a produs nimic rău. Creditul a fost prorogat de următoarea conducere a băncii, pe când Viorel Țopa nu ocupa nicio poziție în bancă. Prorogarea în mod tehnic înseamnă re-acordarea creditului, cu evaluarea fezabilității și suficienții gajului. Banca a considerat că creditul e acoperit suficient cu gaj fără depozitul care era deja retras. Chiar dacă e să admitem teoretic că s-ar putea ivi întrebări cu acel credit prorogat, atunci la sigur ele nu pot fi adresate lui Viorel Țopa. Mai simplu, Popenco a ales un credit „nepotrivit” pentru fabricarea unui dosar.

Ironic, procurorul Popenco a anexat la dosar confirmarea următorului președinte al băncii, Raisa Cantemir, care explică că depozitul dat a creat profituri considerabile băncii, iar retragerea lui a fost legală și nu a putut cauza prejudicii, ceea ce e susținut și de raportul auditului internațional PriceWaterHouseCoopers pentru anul 2001. Chiar și după asta Popenco a continuat să insinueze un „prejudiciu”. Popenco și reprezentantul băncii s-au opus și la referirea cauzei conform competenței teritoriale, prin strămutarea de la judecătoria Buiucani la Centru, unde atât Viorel Țopa, cât și Banca de Economii, își au reședința. S-a opus strămutării și reprezentatul băncii, motivând prin faptul că „nu cunoaște în ce sector se află sediul băncii” [sic], chiar și după prezentarea certificatului cadastral. Procurorul și judecătoarea au luptat să mențină dosarul la Buiucani cu orice preț, chiar și atunci când contravine flagrant legislației, pentru a-și putea îndeplini „sarcina”. Judecătoarea Simciuc a fost numită pe dosar prin ordinul direct al Președintelui judecătoriei Buiucani, Oleg Sternioală, fără niciun fel de „repartizare aleatorie”. Dosarul conține și alte numeroase încălcări de procedură pentru a-l priva pe Viorel Țopa de dreptul la apărare – procesul a fost o executare a unei persoane nevinovate, și nicidecum nu o examinare judecătorească.

d) Cât privește insinuarea privind lipsa împuternicirilor președintelui Băncii de Economii precum că președintele nu putea aproba „unipersonal” retragerea depozitului, merită să menționăm 2 lucruri. Întâi de toate, după cum se vede mai sus, în cazul dat nu a fost nevoie de nicio împuternicire – urma de executat contractul aprobat de Consiliul băncii, cu sau fără aprobarea președintelui, Viorel Țopa, care și el era obligat să execute contractul. În al doilea rând, acționarii l-au împuternicit pe Viorel Țopa să conducă banca anume „unipersonal”, așa cum e expres stipulat în Statutul băncii și în Regulamentul privind președintele băncii. Apărarea a insistat ca procurorul și reprezentantul băncii să prezinte documentele date. Aceștia au refuzat, știind că le ruinează cazul, și au ales să-și bazeze inepțiile pe un regulament care nu spune niciun cuvânt despre împuternicire președintelui băncii.

e) Popenco nu putea trimite în judecată un dosar fără suma prejudiciului. De aceea el a insinuat că suma retrasă de deponent a fost „însușită”. Procurorul nu s-a trudit să explice cum, chiar și teoretic, suma depozitului, întoarsă înapoi în contul clientului, de unde anterior venise în depozitul bancar, a putut fi „însușită”. Probabil, în viziunea lui Popenco, banca trebuia să refuze întoarcerea depozitului către client, adică, să fure banii clientului. Suma depozitului a fost etichetată de către Popenco drept „prejudiciu” și „însușire”. În „logica” procurorului, toate depozitele întoarse deponenților în orice bancă a lumii sunt „însușiri” de către cineva. În viziunea absurdă a lui Popenco, președintele băncii e dator băncii (sau statului) suma depozitului întoarsă deponentului. Cât despre termenul de prescripție pentru o acțiune civilă, acesta a fost depășit cu cel puțin 7 ani. Judecătoarea a fost sesizată asupra faptului că se comite o ilegalitate vădită, însă pentru ea conta doar raportarea executării comenzii.

f) Și o explicație mai generală. Activitatea bancară implică riscuri, inclusiv de creditare. Pentru asta băncile formează provizioane, deoarece creditele uneori ajung neperformante, inclusiv din motive obiective. Asemenea cazuri sunt examinate de comitetul de credite, de auditele interne și externe, de acționari, de controalele Băncii Naționale. Odată ce procedurile sunt respectate, adunarea acționarilor aprobă rezultatele activității și încheie anul. Asta se întâmplă în orice bancă din lume, inclusiv în Banca de Economii. În cazul dat (cu Viorel Țopa) nu s-a produs nicio neperformanță, însă chiar dacă s-ar produce în termenii descriși mai sus, cazul s-ar încadra în normalitatea activității bancare. Auditele și acționarii s-au expus clar asupra activității (inclusiv celei de creditare) pentru perioada lui Viorel Țopa. Am ținut să explicăm asta pentru a sublinia că Plahotniuc, în scopul fabricării unui dosar, a ales un procuror fără nici măcar o vagă idee despre activitatea bancară, care, la rândul lui, a ales un caz ordinar pe care să-l prezinte drept „problematic”. Popenco știa că judecătorii nici nu vor deschide dosarul înainte de pronunțarea condamnării.

* * *

Recapitulare: (a) Viorel Țopa nu are nicio atribuție la cazul dat, nu a negociat sau semnat nici contractul de depozit, nici cel de credit. Aceste contracte au fost aprobate de organul superior și obligatorii spre executare; (b) Indiferent de retragerea prematură sau la scadență a depozitului, acesta nicidecum nu putea influență rambursabilitatea creditului cu termen de rambursare peste un an și jumătate după retragerea depozitului; (c) Creditul în cauză a fost prorogat de următoarea conducere a băncii, cu acceptarea suficienței gajului fără depozitul retras anterior. Cu creditul din perioada lui Viorel Țopa nu s-a produs nimic rău; (d) Țopa avea toate împuternicirile pentru a decide „unipersonal” asupra creditelor sau depozitelor – conform Statutului băncii și regulamentului privind președintele băncii, aprobate de acționari – însă în cazul dat de aceste împuterniciri nici măcar nu a fost nevoie; (e) Nici teoretic nu poate exista „însușire” în întoarcerea depozitului înapoi deponentului, la termen sau conform condițiilor contractuale cu banca; (f) Banca Națională, auditele interne și internaționale, Consiliul băncii și adunările acționarilor băncii s-au expus clar asupra activității băncii, inclusiv celei de creditare, pentru perioada lui Viorel Țopa.

Oricare din punctele (a)–(f) de mai sus e suficient pentru ca dosarul să fie clasat imediat de către procuror sau învinuitul să fie imediat achitat de instanță. Nu însă și în cazul când dosarul e fabricat la comanda lui Plahotniuc. Judecătorii au trecut cu ochii închiși peste inepțiile sfidătoare ale procurorului, însă aveau să se mai confrunte încă cu un impediment major în calea executării comenzii. În 2001 procuratura a investigat cazul și a emis o ordonanță, care făcea ilegală atât investigarea, cât și judecarea cazului.

* * *

Iată o succintă consecutivitatea a evenimentelor cu ordonanța:

a) În 2001, la solicitarea Băncii Naționale, procuratura, în persoana șefului-adjunct al Secției investigații financiar-economice a Procuraturii Generale, Valentin Cașu, și procurorului superior al Secției investigații financiar-economice, Valeriu Castraveț, a investigat cazul și a emis ordonanța din 16.10.2001 de refuz în pornirea procesului penal, prin care a dispus: „a refuza în pornirea procesului penal pe materialele referitoare la activitatea Băncii de Economii S.A., din lipsa în acțiunile persoanelor cu funcții de răspundere a elementelor constitutive ale infracțiunii”. Rezultatul investigării a fost raportat Băncii Naționale, Curții de Conturi și Băncii de Economii. Copia a fost trimisă și lui Viorel Țopa. Referințele date se regăsesc și în materialele dosarului.

b) În 2010, apărarea solicită procurorului Popenco să interpeleze procuratura privind ordonanța din 2001, care preîntâmpină orice investigare repetată. Popenco modifică referințele și manipulează corespondența în scopul obținerii răspunsului precum că o asemenea ordonanță „nu a existat”. În caz contrar, comanda lui Plahotniuc nu putea fi executată. Atunci apărarea prezintă copia ordonanței, solicitând audierea procurorilor semnatari. Judecătoarea Simciuc refuză audierea acestor martori-cheie, chiar dacă dl Cașu aștepta la ușa ședinței. În asemenea circumstanțe, ex-procurorul Cașu prezintă declarația sa notarizată, prin care confirmă emiterea ordonanței și conținutul acesteia. Aici procurorul Popenco insistă ca Viorel Țopa dintâi să fie condamnat, iar apoi să se clarifice cu ordonanța, chiar dacă aceasta reprezintă evidență crucială de ilegalitate a procesului. Judecătoarea Simciuc a ignorat ordonanța și l-a condamnat pe Viorel Țopa pe 13 ianuarie 2012 la 8 ani de penitenciar de tip închis. Prima instanță a raportat îndeplinirea comenzii.

c) În mai 2012, la insistențele apărării, martorii Cașu și Castraveț au fost audiați în fața Curții de Apel și ambii au confirmat autenticitatea ordonanței și a conținutului ei. În acest caz, fără niciun motiv imaginabil, Popenco acuză ex-procurorii Cașu și Castraveț de „mărturii false” și le fabrică un dosar penal privind „falsificarea ordonanței”. Popenco a recurs la acest abuz murdar pentru a-i permite Curții de Apel să mențină arbitrariul primei instanțe. Curtea de Apel a raportat îndeplinirea comenzii.

La ieșire din audieri, ex-procurorul Cașu a declarat că „în toată cariera sa de procuror nu a mai văzut atâta dezmăț în procuratură și judecătorie, când un om nevinovat dintâi e condamnat fără nicio probă, iar după asta se clarifică cu evidența împotriva lui, între timp martorii fiind persecutați”. Dl Cașu era din altă generație de procurori, diferită de cea a lui Popenco & Co. crescuți și selectați pentru a îndeplini comenzi. În cel mai sfidător mod, Curtea de Apel s-a prefăcut că ordonanța nu există și că autenticitatea ei „nu este stabilită”, argumentând exact cu „argumentul” servit de Popenco precum că în această privință derulează o urmărirea penală. În iulie 2012, Curtea de Apel a menținut decizia primei instanțe. Curtea Supremă a folosit același tertip artificial cu „procesul penal privind falsificarea ordonanței”, meșterit ad hoc de Popenco.

d) În martie 2013, Procuratura Generală a confirmat existența ordonanței din 2001 și faptul că e definitivă și irevocabilă, anexând adițional multiple referințe la Banca Națională, Curtea de Conturi, Ministerul finanțelor, Banca de Economii, dar și propriu-zis la Procuratura Generală. Ulterior CSJ a declarat inadmisibil recursul în anulare, motivând că confirmarea Procuraturii Generale din martie 2013 nu a fost examinată în Apelul din iulie 2012, adică, cu 8 luni înainte de a apărea. Așa e când nici absurdul cras nu împiedică judecătorii angajați în executarea comenzii. Astfel s-au fixat circumstanțele precum că „instanțele nu au avut cunoștință de ordonanță la emiterea hotărârii”.

e) În februarie 2015, procurorul Roșu a suspendat procesul penal privind „falsificarea ordonanței” din motivul că „nu au fost identificate persoanele care ar putea fi puse sub învinuire”. Asemenea persoane nici nu pot fi identificate odată ce „falsificarea” nu a avut loc.

f) În decembrie 2020, Procurorul General a ordonat revizia dosarelor dormante și finalizarea lor. Procurorul Roșu a constatat lipsa faptului infracțiunii în dosarul cu „falsificarea ordonanței” împotriva ex-procurorilor Cașu și Castraveț, dar și faptul existenței ordonanței din 2001, și a clasat dosarul fabricat de Popenco cu 8 ani în urmă. Această decizie a lansat procedura de revizuire, care s-a finalizat în martie 2021 cu Concluziile procurorului Rusu: „autenticitatea și proveniența ordonanței din 16.10.2001 a fost confirmată cu certitudine și fără o careva îndoială”, „ordonanța din 16.10.2001 avea și continuă să aibă puterea lucrului judecat, devenind definitivă prin necontestare”, „cu propunerea de încetare a procesului penal în cauza dată”.

g) În prima instanță, judecătoarea Lupașcu a respins cererea de revizuire drept „nefondată și fără suport legal” [sic], chiar dacă acuzatorul și-a retras acuzațiile. În scopul protecției colegilor sau clanului, Lupașcu a constatat că Viorel Țopa trebuie să rămână condamnat chiar și fără niciun motiv pentru asta. Urma apelul.

h) În ajunul apelului și cu scopul de a-l zădărnici, Procurorului General interimar Robu, prin ordonanța sa din 24.02.2022, subit a anulat ordonanța de clasare a procesului penal din 30.12.2020. Robu motivează că s-a identificat un „viciu fundamental” [sic], exprimat prin faptul că procurorul Roșu a indicat corect asupra probelor, care atestau existența ordonanței din 16.10.2001, fără însă ca ordonanța dată să fi fost restabilită în modul stabilit de legislație. Bineînțeles, o înregistrare tehnică nicidecum nu poate fi calificată „viciu fundamental” conform definiției legale și, cu atât mai mult, nu poate conduce la anularea unei ordonanțe bazate pe fapte și probe incontestabile. Motivul adevărat însă e ușor de anticipat – o nouă tentativă de a bloca revizuirea, de data asta, în ajunul apelului. Pentru „restabilirea” ordonanței din 2001 Robu a acordat un termen de o lună – și acesta excesiv, întrucât sarcina „restabilirii” era una tehnică, iar toate materiale necesare restabilirii deja se găseau în dosar. Doi ani deliberat nu s-a făcut nimic, că nu pentru asta a fost pusă la cale diversiunea.

i) Apărarea a înaintat judecătorului de instrucție o cerere pentru a determina procurorii să-și respecte obligațiile. Contrar indicațiilor obligatorii, chiar și după decizia judecătorului de instrucție, procurorii continuau să încalce atât sarcina prescrisă de Procurorul general interimar, cât și termenul pentru efectuarea acestor acțiuni, motive din care apărarea a sesizat atât Procuratura Generală cât și Consiliul Superior al Procurorilor. Procuratura Generală nu a găsit de cuviință decât să remită plângerea pentru răspuns celui vizat în plângere – așa Procuratura Generală și-a înțeles responsabilitatea sa de supraveghere a legalității activității subdiviziunilor sale. În februarie 2024, apărarea a fost informată că cauza penală a fost din nou „suspendată pentru o perioadă nedeterminată”, pe motivul că „nu a fost identificată persoana care poate fi pusă sub învinuire”.

Întâi de toate, în loc să îndeplinească prescripția obligatorie a Procurorului General interimar privind „restabilirea” ordonanței, grupul de procurori și-a asumat abuziv altă sarcină, de „reinvestigare”, una premeditat fără finalitate. În al doilea rând, „nu a fost identificată persoana care poate fi pusă sub învinuire” din simplul motiv că o asemenea persoană nu există, întrucât nu există infracțiunea. În al treilea rând, în 2024, procurorii unei subdiviziuni (PCCOCS) a Procuraturii Generale, au decis să combată confirmarea emisă în 2013 de propriul lor organ superior, Procuratura Generală. Interesul clanului sfidează orice rațiune.

j) Pentru a-și apăra fărădelegile, acești procurori au refuzat să elibereze o copie de pe ordonanța lor, motivând că „Viorel Țopa nu are niciun statut procesual în cauza menționată” [sic]. Adică, Viorel Țopa nu are niciun statut pe dosarul indicat de Robu în cadrul dosarului de revizuire a lui Viorel Țopa. Sfidător, dar cu asemenea absurduri obraznice abundă tot dosarul. După 12 ani de dezmăț și arbitrariu, dosarul lui Viorel Țopa s-a întors în anul 2012, când sistemul executa comenzile lui Plahotniuc, iar Popenco fabrica dosare la indicația acestuia. Așa sistemul și clanurile din sistem își protejează oamenii, știind că fărădelegile lor ajung să fie contestate tot la ei sau colegii lor de clan.

k) Curtea de Apel a remis dosarul înapoi în prima instanță pentru rejudecare. Cât privește ordonanța din 2001, sarcina instanței se reduce la o singură întrebare: dacă a existat sau nu. Și deoarece ordonanța a existat incontestabil, “cu certitudine și fără nicio îndoială” (a se vedea Concluziile procuraturii din martie 2021), instanța nu poate constata decât că Viorel Țopa a fost condamnat vădit ilegal, iar fărădelegea continuă deja 14 ani.

În 2019 CtEDO a comunicat cazul Guvernului Moldovei.

*Se actualizează